Anca Indianca

Anca Anghelina

Cel mai vechi dans indian este dansat de o romanca

Se numeste Bharata Natyam si a fost inventat acum mai bine de 2.000 de ani, in sudul Indiei. Este straniu si unduios, sofisticat si plin de rafinament; prin vraja si exotismul lui, e clar ca vine din alte lumi decat cele care noua, romanilor, ne sunt imediat accesibile.

Are tempo-uri lente, dar si ruperi de ritm uimitoare. Aduce cu el un aer ritualic, mistic, dar ii simti libertatea de a se reinventa in noi si noi expresii. Este cel mai vechi dans indian si probabil printre cele mai vechi dansuri din lume.

In templele din sudul Indiei, inca exista basoreliefuri cu figuri reprezentand acest dans, iar atestarea lui documentara este inregistrata in tratatele vechi de 2.000 de ani pastrate pana in zilele noastre: Natya Shastra al inteleptului Bharata si Abhinaya Darpana al lui Nandikeshwara. Considerat un dans sacru, el are astazi mai multe forme de expresie, iar cele mai mari derapaje de la linia sa initiala s-au facut mai mult prin compromisul cu cinematografia si spectacolele de televiziune, unde e limpede ca publicul nu este unul avizat. Astfel, de la uimitoarea sa concentrare de expresie, lungime a gesturilor, expresivitate, incantatie si adoratie, exista astazi si Bharata Natyam mai… sportiv, daca putem spune astfel. Adica un dans cu mult mai ferme linii acrobatice si o mobilitate extrema a corpului, mai ales de la mijloc in jos. Nu acesta a fost el insa initial. Si nu despre micile compromisuri bollywoodiene ale acestui dans o sa vorbim aici. Ci despre faptul ca Bharata Natyam, cel mai vechi dans indian, este dansat in forma sa cat se poate de clasica de catre o… romanca! N-as accentua acest lucru, daca nu mi s-ar parea si acum, la atatia ani de cand o cunosc pe artista, un lucru cu adevarat iesit din comun. Cu alte cuvinte, ce resorturi pot determina un roman, fara nici un fel de alte origini decat pur romanesti, sa se indragosteasca profund si iremediabil de o cultura nu diferita, ci chiar aflata la antipozi fata de a sa?
Numele ei este Anca Anghelina si prietenii apropiati, nu mai e niciun secret, ii spun Anca-Indianca. A locuit in India mai mult decat a stat neintrerupt Mircea Eliade. Plecata sa studieze coregrafia acestui dans ca studenta platita din banii guvernului indian, Anca si-a reinnoit iarasi si iarasi bursa pana cand a ajuns sa stea patru ani fara intrerupere, asadar fara sa-si mai vada tara de bastina. Inutil sa punctez ca asta inseamna fara sa-si vada parintii, rudele, prietenii, fostii profesori, Bucurestiul natal, cu toate nostalgiile legate de aceste lucruri: fara sarbatori romanesti, fara muzica sa, fara limba in care a invatat sa vorbeasca si in care gandeste. Invatand insa pas cu pas sa devina indianca: sa-i accepte pe indieni cu bune si rele, sa decodifice ritualurile si sarbatorile lor, sa manance mango stors cu storcatoarele la colt de strada in New Delhi, carne de capra si lipii nedospite, sa se scalde in Gange, sa suporte calduri de peste 40 de grade in mod constant, sa astepte musonul. In ce priveste limba, culmea e ca nu a asimilat mai bine hindi, ci sanscrita, din care a ajuns si sa traduca. Cand a revenit in Romania, dupa patru ani, Anca Anghelina era deja o indianca veritabila: nu numai dupa straiele (de altfel voit mai europenizate fata de ceea ce poarta de regula in India, ca sa nu para pretioasa in sariuri si saluri pe strazile din Bucuresti), ci dupa toata fiinta ei de fum, cu gesturi largi, curiozitate retinuta, vorba echilibrata, stapanire, lipsa de nervi si o fara de dubiu frumusete. A aparut la cateva evenimente, evident in preajma Ambasadei Indiei sau in spectacole organizate de fosti prieteni scriitori, unde a dansat Bharata Natyam, mult mai bine si mai expresiv decat o facea cu ani de zile in urma, ca studenta la Literele bucurestene. Ceea ce atragea atentia era calmul, echilibrul, aproape lipsa de reactie, daca ar fi fost sa o comparam cu reactiile noastre, despre care ea spunea la randul ei ca ii par mici \”crize\”. Dar schimbarea cea mai evidenta se afla pe fata ei! Incepuse sa semene si la figura cu o indianca. Se spune ca, daca stai mult timp intr-un loc incepi sa capeti atributele acelui loc, ca daca doi oameni care se iubesc traiesc mult timp impreuna, ajung sa semene fizic. Cam asa se poate spune si despre Anca si iubirea ei, India, al carei chip a inceput sa-l imite: ochi alungiti, par lung impletit pe spate, machiaj specific. Viata ei se delimiteaza clar intre \”inainte\” de India si \”dupa\”, si uneori, cand ii aduc aminte de foste cunostinte din Romania, spune ca parca i-ar fi cunoscut \”intr-o alta viata\”. Patru ani e mult! Patru ani in India e si mai mult. Acolo timpul are o alta conotatie decat aici. \”Indienii nu se grabesc, nu se agita, daca ar face-o ar pieri\”, spune ea, descumpanitor. Cum adica? Adica daca la 40 de grade te mai si agiti, faci stop cardiac, e o poveste dictata de clima.

Bharata si istoria sa
Cine dansa in vechime acest dans era considerat privilegiat de zei si mai aproape de ei, printre putinii muritori indieni care aveau acces la ritualuri de adorare specifice. El pastreaza si astazi in varianta sa clasica aceasta componenta sacra, mai ales pentru faptul ca dansul era considerat atat de special incat nici nu a fost prezentat in sali de teatru decat in secolul XX si, desi astazi este foarte cunoscut in India, o dansatoare clasica de Bharata se educa foarte greu, fiind nevoita sa invete nu numai gramatica acestui dans, ci si filozofie, mitologie si diverse forme ale limbii indiene din sud. Dansul nu are numai un rol estetic, ci si unul de purificare, atat pentru dansator, cat si pentru asistenta. In vechime, grupurile de dansatoare se numeau \”devadasi\” (dansatoare-sclavele Domnului) si erau dedicate de mici zeului Templului printr-o casatorie simbolica, oferindu-i acestuia ghirlande de flori, rugaciuni si acest dans considerat mai mult decat o rugaciune. Apoi, dansul a fost rafinat de-a lungul timpului, dar a ramas tot privilegiul unor caste, pana prin 1930, cand dominatia britanica a interzis aceasta forma de dans, oprind obiceiul de a duce lauda zeului Templului prin fetele-ofrande. Ani de zile, sub dominatie britanica, indienii au fost condamnati sa-si uite cultura pana cand, pentru a putea pastra acest dans, ei s-au gandit sa invite fete din casta cea mai de sus indiana – brahmine – care aduceau o garantie a educatiei si a decentei, carora le-au dat voie sa danseze in sali de spectacol. In zilele noastre, se intampla fenomenul invers: dansul a ajuns atat de popular, incat doar foarte rar se mai danseaza la Templu, este in schimb o forma de arta indiana foarte cunoscuta in lume, poate cea mai cunoscuta. Asadar, dansul Bharata Natyam este un dans devotional, care exprima sensibilitati hinduse, dar, mai nou, da glas si altor teme, chiar crestine.
Dansul cuprinde trei componente:
* nritta (dans pur, abstract, care poate fi si acrobatic uneori)
* nritya (se exploateaza expresia fetei si are o componenta de interpretare prin mima, pantomima, simboluri codificate cu scopul de a exprima si a crea emotii)
* natya (componenta teatrala, dramatica a dansului). Este motivul pentru care se poate imbina foarte bine cu teatrul sau cu dansul contemporan, desi este o forma clasica de arta cu o tehnica foarte complexa. Multe dintre miscari sau gesturi pot fi adaptate la dans contemporan, dar pastrand ca filon componentele lor oarecum \”rigide\”.

De la meditatie la dans
In ce o priveste pe Anca, dragostea pentru aceasta forma de dans si implicit pentru India a inceput pe cand avea 9 ani si a luat contact cu o forma de meditatie pe care nu a stiut sa o categoriseasca la acea varsta, mai ales ca nu era ceva concret, era mai mult o insinuare, si nu exista decat in mintea ei. Dupa care chiar a inceput sa practice o forma de meditatie cunoscuta: sahaja yoga, sub indrumarea doamnei Nirmala Srivastava, numita cu afectiune Shri Mataji (mama). A inceput sa studieze incet-incet mitologie, religie orientala, nici ea nu stia prea bine ce. Tot ce stia era faptul ca simtea o nemaipomenita atractie fata de cultura indiana. \”Totul era mai mult in imaginatia mea\”, spune Anca, surpriza venind dupa ani, cand a constatat ca visele in care credea se potriveau cu o realitate, e drept de la celalalt capat al pamantului, dar vie si palpabila. Pe la 15 ani, a inceput sa ia lectii de dans Bharata cu o profesoara frantuzoaica – Catherine Fouchet, care a parasit-o, stabilindu-se in Anglia, Anca fiind nevoita sa faca pauza sase ani. Intre timp, si-a terminat facultatea – Filologie engleza-romana la Universitatea din Bucuresti -, dar nu a abandonat gandul de a ajunge in India. Si-a dat o licenta, cum altfel?, stranie ca toata fiinta ei, cu o teza despre intunecatul William Blake.
Dupa patru ani petrecuti cu diversi maestri in India, Anca a ajuns dansatoare profesionista recunoscuta. Asta inseamna ca, dupa indelunga ei formare, maestrul (in cazul ei – maestra) i-a dat voie sa tina singura un spectacol de o ora si jumatate, pentru ca apoi sa poata evolua cum isi doreste. Anca a ales sa puna ea insasi in scena diverse coregrafii pe versuri de Nichita Stanescu sau un spectacol dupa Secretul doctorului Honigberger de Mircea Eliade, pentru vorbitorii de romana din India, dar si invatandu-le dans popular romanesc pe colegele ei, studente. Spune ca dansul romanesc le-a placut in mod exceptional indienilor, chit ca din grupa ei de fete faceau parte o cehoaica, o indianca, o romanca (ea) si o marocanca. Asta vrea sa faca si pe mai departe, sa gandeasca si sa puna in scena singura coregrafii romano-indiene. Ultima sa realizare a fost de curand, un proiect de suflet la care a lucrat cinci ani si care l-a vizat pe William Blake, la aniversarea a 250 de ani de la nasterea poetului. S-a numit Beyond (Innocence and Experience), o adaptare pentru scena prin teatru si dans a poemelor-gravuri ale scriitorului, singura reprezentatie de acest gen din India, beneficiind de o montare complexa la care a lucrat cu artistul Naresh Kapuria, spectacol pe care spera sa il aduca in curand si la Bucuresti.

Mitologii contemporane
Dincolo de spectacolele de Bharata, Anca studiaza si un gen de muzica denumita Carnatica si spera totodata sa se intoarca la fascinatia pe care a avut-o pentru teatru, prin piese pe care sa le monteze la Bucuresti. De asemenea, scrie articole pentru \”Incredible India\” si este singura straina care colaboreaza cu aceasta publicatie oficiala a guvernului indian, care se distribuie si in Romania. Nu vrea, asa cum s-ar crede poate, sa ramana in India, pentru ca India doar a ajutat-o sa se autodefineasca (s-a trezit acolo chiar mult mai romanca decat se credea), ci sa creeze diverse spectacole in care Bharata Natyam sa fie apropiat de teatru, lucru binevenit, crede ea, datorita componentei sale dramatice si dupa cum spune din nevoia de a reinventa componentele sale artistice: \”Poti sa spui povesti mitologice pana la un punct, dupa care lumea se plictiseste, trebuie sa exprimi si sensibilitati contemporane, pentru ca oamenii s-au schimbat\”.
\”India este acel loc din lume spre care tinzi sa te intorci\”, spune Anca, si cand vorbeste despre tara care a fascinat-o, ochii i se aprind; pentru ea, India nu e numai o tara a extremelor, a saraciei si bogatiei, a castelor si regulilor complicate, e mai intai de toate o mare cultura, o tara profund culturala.